Amfiteatrul Deschis cu Doina Jela

 

România comunistă: o ploaie atomică ce naşte malformaţii

 

Afis JelaSeara de 28 martie 2006 a continuat seria întâlnirilor „Amfiteatrul Deschis”, proiect ambiţios al organizaţiei non-guvernamentale Team Work, ce aduce lună de lună în faţa studenţilor personalităţi remarcabile, oameni al căror drum constituie un exemplu de urmat şi ale căror discursuri captivează prin incitament tematic şi actualitate. Pentru aproximativ două ore studenţii Universităţii din Bucureşti şi invitaţii noştri au demolat miturile comunismului într-o dezbatere alertă şi transparentă, subliniind faptul că libertatea şi nu comunismul este cea mai contagioasă forţă din lume.

Evenimentul s-a bucurat de prezenţa doamnei Doina Jela (autoarea volumelor „Drumul Damascului” şi „Această dragoste care ne leagă” de la Editura Humanitas şi în prezent editor la Editura Curtea Veche) şi totodată de spiritul tânăr al domnului Ion Manolescu, lector universitar la Facultatea de Litere, la rândul său un bun cunoscător al României sub regimul comunist, fapt ce se reflectă şi în cărţile sale despre comunismul românesc.

Pornind de la foarte popularele bancuri ce se propagau cu o viteză ameţitoare în perioada de dinainte de ’89, Doina Jela şi Ion Manolescu au radiografiat fin, alături de studenţii prezenţi în număr mare la eveniment, o Românie comunistă care există până în zilele noastre. Întrebarea „Este adevarat că România…?” de la faimosul Radio Erevan şi răspunsul prompt: „Noi răspundem: da!” iese acum din sfera umoristică, dezbaterea în vederea aflării răspunsului revelator desfăşurându-se pe cele trei planuri (social, politic, cultural) care au fost cel mai adânc zdruncinate de perioada comunistă.

Din punct de vedere social, „perturbări mentale încă există”, afirmă Ion Manolescu făcând referire la confuzia dintre spaţiul public şi cel privat, care – în mod surprinzător – persistă într-un stat ce tinde spre europenizare. Nostalgia comunismului respiră încă în acei concetăţeni ai noştri care îşi cresc găinile la bloc şi hrănesc câinii vagabonzi, aducând în prim-plan ceea ce Ion Manolescu numeşte „grădină zoologică pe trotuar”. Într-adevăr, acest fapt este consecinţa ideii comuniste conform căreia tot ce este al statului este al tuturor oamenilor muncii, iar tot ce se petrece astăzi, de la scenele din autobuz până la bibeloul de porţelan de pe televizor, îşi găseşte în mod cert explicaţia în regimul de dinainte de ’89. „Tot ce nu era interzis, era obligatoriu”, spune Doina Jela, „astfel că imediat ce au dat de libertate, oamenii au uzat-o acţionând haotic şi iresponsabil, într-o Românie a nimănui”. Nevoia de decizie a fost estompată în această ţară care a purtat pe umeri povara unui regim ce a renegat oamenilor liberul arbitru, transformându-i în nişte „victime-călăi amalgamate”. Chiar şi „treaba prost făcută” de care societatea actuală încearcă să se debaraseze îşi are originile în regimul Ceauşescu, ca mecanism al societăţii comuniste, acolo unde cel care munceşte cu mâinile, indiferent de calitatea muncii pe care o face, este demn de respect, în vreme ce „mâinile albe” ale intelectualilor prezintă o reală ameninţare. De asemenea, individualitatea este desfiinţată, ochiul partidului fiind cvasi-ubicuu, întinzându-şi tentaculele prin aşa-zişii „turnători”, cei ce raportau fiece pas făcut în contra regimului.

Dar cum se explică faptul că societatea de acum 15-20 de ani nu s-a revoltat mai devreme? „Oamenii s-au adaptat” susţine Doina Jela, iar Ion Manolescu adaugă faptul că Aparatul în sine era slab, dezinformarea cruntă a populaţiei fiind factorul cheie al opresiunii pe care oamenii au simţit-o. În aceeaşi ordine de idei, elogiile erau atât de uniforme în acea perioadă, încât astăzi transpare cu uşurinţă epoca aşa cum a fost, dedesubtul tencuielii de neadevăruri stilizate şi dincolo de tăcerea pe care manualele de istorie o afişează. De asemenea, în prezent nu există un model politic „curat”, modul în care clasa politica actuală se exprimă căpătând deseori accente comuniste, aşa cum scriitorul Ion Manolescu precizează. Adevărul, în mod paradoxal, nu este unic, de aceea cei doi invitaţi ai Amfiteatrului Deschis recomandă studenţilor istoriile alternative, subliniind că rezistenţa în faţa manipulării se poate realiza doar citind mai multe surse şi eventual dobândind discernământul încă din familie.

În ceea ce priveşte viaţa culturală din România comunistă, aceasta stă îndeosebi sub semnul compromisului, al negocierii scriitorului cu cenzura. „Scriitorul român nu are încredere în el, ci vrea să publice acum. Când unui tânăr scriitor îi ard degetele să scrie, aşa cum s-a întâmplat cu Marin Preda, trebuie să-şi cântărească scopurile” este de părere Doina Jela, vorbind despre capitolul dedicat lui Nicolae Ceauşescu din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, fragment care a înduplecat orice obstrucţie a cenzurii. Pe de altă parte, chiar acest dialog al operei dizidentului cu cenzura înseamnă tot o influenţă implicită a regimului asupra literarului, reuşita estetică fiind determinată de o presiune continuă. Referitor la piaţa de carte, Ion Manolescu susţine că în anii ’70 exista o ofertă de cărţi bune, însă controlată de stat, pe un circuit contractual bine definit. Cel mai bun roman al „obsedantului deceniu” rămâne însă, în viziunea Doinei Jela, „Galeria cu viţă sălbatică” de Constantin Toiu. De asemenea, Ion Manolescu susţine părerea studenţilor conform căreia cinematografia românească ar fi afirmat o libertate psihologică remarcabilă, filmul „Pas în doi” al lui Dan Piţa sau „Proba de microfon” al lui Mircea Daneliuc devenind emblematice prin puterea de sugestie a parabolei, simbolului şi alegoriei, pe care oamenii le gustau, absorbindu-le ca pe o lumină vie ce pătrundea firavă printr-o ultimă fereastră întredeschisă.

În concluzie, comunismul românesc n-a fost decât un serios „antrenament” la care societatea românească a fost supusă, „alergarea după o minge pe care n-o vom prinde”, după spusele lui Constantin Noica. Amfiteatrul Deschis Team Work, acest corp ideatic al studenţilor şi invitaţilor noştri au arătat că da, miturile comunismului pot fi demolate: respectul faţă de propria conştiinţă şi propriul suflet va conduce către o societate construită astfel încât să nu scoată răul din noi, o societate deschisă, care deşi timp de 10 ani după Revoluţie s-a aflat într-o buimăceală constantă, în ultimii 5 ani devine mai efervescentă, marcată de o îndrăzneală capabilă să stingă pentru totdeauna umbrele gri ale perioadei comuniste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *