Amfiteatrul Deschis cu Nicu Covaci

 

Aceasta nu e o dare de seamă, ci o seamă de dări

Invitat Nicu Covaci
20 noiembie 2007

O primă ediţie a Amfiteatrului Deschis Team Work din acest an universitar, început sub semnul lui Nicu Covaci, în anul de graţie în care se împlinesc 45 de ani de bătut aripi de Phoenix.

La Litere, în Amfiteatrul Odobescu, în fapt de seară, cu participarea ascultătorilor de muzici de toată isprava.

Aici, istoria în sinea-i este demitizantă. În faţa noastră s-a desfăşurat un personaj ce lasă o umbră de speranţă că a noastră muzică mai poate respira şi prin altceva decât prin manelofilie şi tonuri golite de sens şi ce încă mai trage sforile în materie de muzică de simţire mistică, autentic românească, după o perioadă – să nu uităm – destul de îndelungată.

Încă de la intrarea personajului pe scena amfiteatrului, termenii discuţiei sunt fruşti – sunt aşteptate întrebări, se vrea interacţiune. Prea bine. Studenţii sunt receptivi, iar răspunsurile vin prompt, în stilul deja cunoscut al liderului Covaci. Dincolo de istoria Phoenix cu toate ale sale obstacole de înfruntat în vreme de „restrişte comunistă”, ce va să rămână, dacă nu atitudinea de frondă, schimbarea registrului de teme muzicale, resuscitarea foclorului în cheie triumfală, volitivă, participativă, şi nu plată, câmpenească şi …dansantă?!

Dacă am vrea să aflăm istoria Phoenix, în diversele sale formule, ar trebui să accesăm cu încredere pe atotcunoscătorul-de-Phoenix Marius Hoff, (ce are, se pare, toate materialele cu şi despre Phoenix), dar nu ducem lipsă de pasionaţi informaţi nici printre studenţii care se bucură de date foarte bine puse la punct, aşa cum s-a dovedit a avea o seamă de participanţi la discuţie.

Pe alocuri, ni se vând şi ponturi, venite dintr-o înţelepciune nedisimulată: „Orice vrei, poţi să ajungi dacă plăteşti preţul.” Şi el a plătit: cu renunţarea la cetăţenia română, în 1976, „cu ani de pribegie” departe de o ţară al cărei regim comunist îl prigonea, cu tot cu oameni şi fapte.

Personalitatea lui Covaci este, în context, simbolul de nezdruncinat al formaţiei ce se face auzită cu maxim de succes până astăzi. Şi ce a reieşit că este Nicu Covaci, din atitudinea lui „ex catedra”? Un munte de om, cu o sensibilitate şi o determinare aparte, profesionist şi conştient de propria-i valoare, român până în măduva oaselor în versuri, preocupări şi gândire, prietenos, introspect, autentic, original fără pretenţii, actor desăvârşit, reacţionar, sincer fără rezerve.
Ce rămâne acum? Satisfacţia de a se reîntoarce în ţară, în săli de concert arhipline, demersurile de a inaugura un festival de muzici celtice (obiect de studiu pentru Covaci, care încearcă să arunce o nouă lumină asupra României care să ne poziţioneze la egalitate cu europenii, de această dată).

Unde îşi mai găseşte loc de afirmare creativitatea lui Covaci? În sculptură şi pictură, neaşteptat, aşa cum o demonstrează creaţiile timişoreanului nevoit să expună departe de casă, în mai receptiva Germanie.

La final de întâlnire, se intuieşte: mulţumiri de ambele părţi, autografe, fotografii, strângeri de mâini. Totul din scurt, fără afectare, firesc, în convenţia tacită că avem a face cu un om care a ştiut să ţină la loc de cinste o marcă de ţară: o trupă sortită moştenirii sale intrinsec autohtone, cu un lider voluntar şi pătrunzător, un susţinător al românismului dincolo de însăşi dorinţa românilor de autonegare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *