Amfiteatrul Deschis cu Oana Pellea

 

Trece îngerul… cu Oana Pellea

la Amfiteatrul Deschis, Team Work
18 decembrie 2007

(„Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă.
Caută, dragule, să fii fericit
cât timp eşti tu de faţă,
cât timp vei avea faţă,
fereşte-te vreodată să porţi mască.”
Nichita Stănescu, Învăţăturile cuiva către fiul său,)

Afis PelleaActorii cu masca atârnândă de fiecare gest şi cuvânt aduc a performeri de echilibristică pe sforile tocite ale circului.

Gândurile şi gesturile Oanei Pellea, în ajun de sărbători, la Amfiteatrul Deschis Team Work, fac cinste omului de teatru lipsit de masca înşelătoare.

Nu vom enumera, aici, premiile primite pentru activitatea profesională, nici nu vom înşira sec filmele şi spectacolele de teatru în care şi-a dat măsura pentru calitatea actului artistic. (Acestea sunt de văzut cu liber-arbitru). În parte şi pentru că, aşa cum ne-a spus, aceste premii şi aplauzele gregare de după spectacol, nu valorează, în fapt, nimic. Cum vede, totuşi, Oana Pellea, profesia de actor? Simplu şi misterios: „(meseria de actor) E o meserie ciudată, de oameni demenţi”, şi mai departe, „Un actor e ceva special, ciudat”, în actorie, „(…) e alt timp, e altă realitate”. Cam atât despre ceea ce verbalizează Oana Pellea despre darul de şi repersonalizării în jocul măştilor. Atât verbalizează, căci de transmis, transmite magistral prin adâncimea privirii, gesticulaţie şi inflexiunile vocii, prin însuşi faptul de a tăcea.

În faţa unui amfiteatru dovedit neîncăpător, Oana Pellea nu-şi alege cuvintele de oriunde, nu le ia de aiurea ca să le înghesuie în formularea unei idei. „Necuvintele”, ca la Nichita, se spaţializează, nu sunt materiale, cu înţelesuri depersonalizate, ele vin din sublimarea fiinţării şi a experienţei de viaţă.

Şi prin ce se defineşte Oana Pellea? E o sumă de personalităţi cu care se comunică. E fundamental construită de Domnica şi Amza, din simţiri sublimate în versuri stănesciene, cu detaşarea şi sensibilitatea pe care le recunoaşte şi în Adrian Pintea, e vocea pecetluită de trăirea în credinţă şi mai e, în acelaşi timp, vocea fermă şi tenace care-şi apără alegerile.

Concret, Oana Pellea punctează bornele din viaţa-i: „Marele noroc al vieţii mele au fost părinţii mei”, „Normalitatea e cel mai greu de obţinut”, „Curajul în lumea asta e să nu avem mască”. Teme bune de reflecţie…

Dacă ar fi să indicăm cuvintele-stâlpi pentru confesiunea de credinţă a vocii de pe audiobook-ul „11 elegii” acestea ar fi: Amza şi Domnica, Dumnezeu, teatru, forţă, timp, moarte, oameni şi alte câteva care se trăiesc doar in presentia.

Să detaliem, aici, întâlnirea Oanei Pellea cu Nichita, înlănţuirea de nedreptăţi îndurate de studenta la Academia de Teatru şi Film, în „calitate” de „fata lui tata”, procesele cu cei care au folosit imaginea lui Nea Mărin fără acordul ei, eforturile Oanei de a se smulge din febra suferinţei, urmare a trecerii părinţilor, ar fi, am spune, o scrijelire infamă a necomunicabilului. De aceea, ne rămân câteva gânduri ce răzbat solar din trăirile invitatei noastre.
„Important e să nu fiţi suficienţi.”
„Ţineţ-vă de înger şi vedeţi-vă de treabă.”
„Aveţi răbdare. Lucrurile vin. Când vin, să nu fiţi deja plictisiţi şi urâţi.”

Gânduri în cascadă, primeniri de reuşită, înarmare cu încredere, detaşare şi încrâncenare, toate sub semnul „trecerii îngerului” de la Nichita simţire şi citire.
Cât despre modestie, planeză cuminte şi răbdătoare prin cel mai limpede zâmbet, prin smerenia neafectat asumată: „Numai dacă te uiţi la cer, îţi dai seama cât de căcat eşti”. Imposibil să nu ni se coboare privirile aprobatoare sub forţa cuvintelor nedrapate.

Primim şi repere de trecere cu folos prin lume: umilinţa, munca, încrederea în oameni fără a-i judeca, răbdarea („Voi daţi. Răspunsul nu vine niciodată pe loc”).

Revelaţie şi cutremur – astea ar fi cuvintele cele mai grăitoare în a colporta noul bagaj pus în „sacul purtat în spate”, după o întâlnire prelungită la 3 ore şi mai bine, după ora 18:00.

Inutile mai departe reveniri nostalgice la clipele suspendate din amfiteatrul Odobescu. Important rămâne „drumul de cunoaştere” la care am purces într-un exerciţiu de recunoaştere a faptului că „oamenii sunt superbi”, într-o viaţă-miracol, alături de un distins discipol al încercărilor vieţii.
(„…cel mai miraculos fapt al existenţei
este fapul că este…”
Nichita Stănescu, Învăţăturile cuiva către fiul său,)

P.S.: A se lua „Rugăciunea” de Nichita, adăuga „Laudă omului”, privi zâmbetul Oanei Pellea, asculta „11 elegii” în lectura celei amintite şi se va avea imaginea unui cub perfect căruia i se „fărâmă un colţ”. Pentru că Nichita ura perfecţiunea.

Loredana Dogaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *